nu e de-ajuns…

nu e de-ajuns cât mă prefac în carte,
să-mi scrii pe pagini goale răni de gând.
îmi torni furtuni, cu slove apăsate,
mă descompui pe alb, rând după rând.

nici nu mai ştiu să fiu, ce-am fost odată,
te joci mereu, cu întregirea mea.
mă tot citeşti, adaugi o erată,
te miri, mă mir şi eu, cum sunt a ta…

pui semne frunze, aripi răsturnate,
ascuţi creioane-n fluturi de cristal
şi mă deschizi din nou, la jumătate,
cu vuiet lung de val, lovit de mal.

dar nu-i de-ajuns cât mă prefac în carte!
m-ai scrie şi pe scoarţă de copaci,
să îţi rămân citită-n iarbă…parte
din răvăşirea iernii, printre crini şi maci.

o să mă laşi apoi pe-un raft de stâncă,
uitată, cât îţi mai culegi tăceri.
cu Horus strajă,-n linişte adâncă,
îmi pleci şi-mi vii mereu, de nicăieri.

fugi iar cu foi din mine, cu fragmente,
ascunzi în palme fire de cuvânt,
mă tot refaci, din patru elemente,
mi-eşti foc şi apă…aer şi pământ!

 

Sursa foto: internet

adună-mă, la început de toamnă

adună-mă, la început de toamnă,
în vers flămând…
hai, scrie-mă pe frunze
de sălcii despletite, tremurânde!
nu mă ştii scrie?
te ajută vântul
ce-mi poartă rugile, prin galben-arămiu.
încet…nu te grăbi, nu frânge rândul,
căci iarna e departe. nu-i târziu…
n-a fost nicicând, doar rugineşte-un ceas
şi scârtâie un secundar; a întristare.
prin alte lumi, iubirea-i fără glas
şi fără formă, nume, sau culoare…
cum mă cunoşti!
ştiu…mă vei scrie toată!
de la-nceputuri, până la sfârşit,
de ne-nţeles, ca într-o limbă moartă,
cenuşă, pe un rug desăvârşit.
ia cartea cea mai veche dinte cărţi,
cu foi îngălbenite de credinţă
şi pune-o frunză, două, la presat,
spre întelegere, simţire si fiinţă.

adună-mă, la început de toamnă,
şi scrie-mă pe frunze, mai curând…

 

sursa foto: internet