Motto: 
înfometaţi de vraja
lui “a şti”
înghiţim instantaneu
tot ceea ce raţiunea ne serveşte.
amăgiţi,
amăgim la rândul nostru
cu umbra ideii de absolut;
uităm un lucru:
Atlantida s-a scufundat
sub ochii noştri.
un vas uitat navigă-n ceaţă, pe marea aspră, de granit,
cu vela mare răsturnată şi cu catargul amorţit.
de cart nu-i nimeni, să anunţe:”Pământ! Pământ, în depărtare!”
doar luna, prin perdeaua deasă, îşi cerne raza, cu mirare.
un marinar a scris odată, pe puntea astăzi putrezită,
cu-n cui, un nume de sirenă, ce-i apărea îndrăgostită
şi îi cânta de Atlantida, doar lui, din valuri înspumate,
cu voce albă, siderală, şi alge-n păr, noapte de noapte.
ea îi spunea de Thoth atlantul şi de tăbliţele-i smarald,
de-nţelepciunea din Amenti, ascunsă toată sub un fald,
îi promitea aeoni de viaţă şi timp întors în propriul pântec,
doar să coboare în adâncuri, urmându-i calea, după cântec.
“vei deveni copil-lumină şi vei gusta din nemurire,
când adormit tu vei renaşte, cunoaşterea-ţi va fi trăire!
şi ah…iubirea! de îţi pare că o pricepi acum, cumva,
o vei simţi doar când de-a-ntregul vei renunţa, la viaţa ta!
căci tot albastrul ce ‘nainte-ţi se-ntinde astăzi calm în zare,
nu-i decât biată amăgire a unui unui val purtat de mare.
ascultă deci! goleşte clipa, cea construită din suspine
adună-ţi pânzele neşansei şi lasă-ţi tâmpla, lângă mine.”
trinchetul scârţâie la prova şi cuibul rândunicii-i frânt.
se-aude ceaţa cum se lasă, pe arboretele înfrânt…
din artimon, doar amintire; un ciot la pupa, aplecat.
prin rămăşiţe scuturate, doar zburătorul stă legat.
pe punte, numele se şterge şi înfloresc corali sub ape.
cei ce acceptă îndrumarea, călăuziţi vor fi, de-aproape.
să fie ceaţa? vraja lunii? în larg, e linişte acum
şi crâsma plină, râde-n hohot:”e doar un biet pescar nebun!”
Sursa foto: internet
Nerostiri by Clarissa Emanuela Bolonyi 