Pare-se ca iubirea asta-i saracie mare, boala crunta si tot un necaz! Fereasca Sfantu’ sa mai iubeasca cineva in ziua de azi ca-l paste tot amarul! De la Octavian Paler si Cioran (pentru care, de altfel, am toata consideratia), pana la Poptamas( fara urma de indoiala idolul frustratilor ever), se umple lumea (virtual, ce-i drept) de “aviz amatorilor!”
“ Iubirea e un sarut furat, un zambet inocent, o imbratisare patimasa…si un suflet smuls din piept” (O. Paler).
Au! Uite, cu toata smerenia in fata lui Octavian Paler, imi permit sa nu fiu de acord!
Iubirea e atunci cand sufletele ajung Acasa, cand simti lumina si devii una cu ea, cand nu mai ai nevoie sa vezi si sa auzi pentru a intelege, cand nu mai cauti raspunsuri pentru ca nu exista intrebari. Un suflet smuls din piept e doar neputinta! Restul e chimie.
“A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta, putini stiu sa iubeasca.” ( E. Cioran)
Aham…Acelasi Cioran spunea ca “toate marile au gustul inecului” si ca “ ne nastem ca sa murim, acesta este adevarul crud al existentei noastre”. Apai omule draga, eu stiu ca am venit aici ca sa traiesc asa cum m-oi pricepe mai bine, sa cunosc( si sa ma cunosc), sa creez, sa devin, sa iubesc! Insa pentru un om care a trait o viata cu gandul la moarte, e o definitie “buna” a iubirii. Macar il mai trezea din amorteala si “luciditatea” cu care isi astepta sfarsitul.
Poptamas nu merita dezbatut!
Asa ca, te intreb eu, pe tine biet suflet, de cand n-ai mai iubit?
Lasa chimia si sfarseala fara margini!
Iubire! Iubire cand ai simtit ultima oara pe Pamant? Sau macar o amintire a Ei?
Nu nevoia de a avea, de a subjuga, de a transforma, de a incerca sa pricepi, de a te simti confortabil.
Nu nebunia, nu agonia, santurile facute si parul smuls din cap, nu intrebari fara sens.
Nu dorinta, nu sete, nu hormoni, nu sufocare.
Iubire!
Bucuria de a te simti viu, de a te mira de maretia cerului si nimicnicia ta, de a te opri dintr-o data si a inchide ochii in drum spre brutarie pentru a te patrunde de aerul rece al iernii si a-l lasa sa-ti strabata intreaga fiinta, sa te infioare, sa te faca sa zambesti si sa-l respiri si mai adanc!
Bucuria de a-ti aminti urma fina a parfumului, drumurile catre oriunde, fiecare cu secretul sau initiatic, fiecare incercand sa pregateasca momentul adevaratei calatorii a sufletelor spre lumina.
Cand te-ai trezit ultima oara in noapte pentru a te ruga cu lacrimi de fericire, multumind ca asa mic si neinsemnat ti-a fost dat sa traiesti atat de intens, sa simti cu toata simtirea si dincolo de ea, sa ajungi atat de sus, sa-ti depasesti conditia muritoare pentru a afla gustul dumnezeirii?
Cand te-ai infiorat ultima oara la amintirea clipelor in care nu reuseai sa-ti deschizi pleoapele pentru ca sufletul tau inca zabovea in lumina, in desprindere si abandon – de tine, de frici, de neputinta?
…Sa ajungi sa crezi ca ai trait viata de apoi in viata asta si sa-ti ramana doar sa te rogi pentru fiinta care a reusit sa te intoarca la divin, sa-ti arate drumul, sa te duca Acasa, sa te lase sa respiri in voie Iubire, fara a-ti tulbura perfectiunea.
Daca ai ajuns aici, suflete, inseamna ca ai iubit si nu ai cum sa vorbesti despre suferinta si deznadejde. Doar despre dumnezeire. Si asta ramane. Pret de-o eternitate!
Si ca sa fiu in rand cu lumea, din seria “aviz amatorilor”:
“ Iubirea functioneaza in mod diferit in minti diferite. Pe nebun il lumineaza, iar pe intelept il orbeste” (John Dryden).
sursa foto: internet
Nerostiri by Clarissa Emanuela Bolonyi 