îngrop semnele de întrebare
cu indiferența cititorului
în palmă analfabet
timpul e pus la presat
între filele roase
ale jurnalului de călătorie
dată incertă
apreciez vârsta navigatorului
după caligrafia perfectă
a emoției
ce toamnă rotundă
îmi dăruieşti
fără nici o promisiune
ieşim din tipare
sfidând uşile pe care scrie
intrare
şi înscrisurile de pe pereți,
cu certitudinea singurului
adevăr.
ce toamnă întreagă
îmi dăruieşti…
timpul se prefăcea că doarme
în dimineața ruptă
de ora vrăjitoarelor
când m-ai găsit frământând
rugăciuni
peste linia destinului,
laolaltă cu visul din prima viață.
strigăte
iertări
duh sfânt
numele tău
prindeau rădăcini
în carnea buzelor mele.
eşti aici
aici…ți-am spus
când tu mă dezveleai nepăsător
de teama tuturor zbaterilor
între lumi,
şoptindu-mi că deşi nu înțelegi
ce înseamnă Acasă
mă poți duce acolo oricând
dintotdeauna
şi că inima mea
nu va mai trebui să învețe
cum să-şi scrie mersul
între zbor şi paşi,
pentru că visele
sunt măturate mereu
din calea trecătorilor.
spune-mi, cum se măsoară
jumătatea distanței
dintre gând şi inimă?
am auzit că aici
dintotdeauna este
o clipă
care se numeşte viață.
că timpul
nu se împarte
în strigăt de oameni.
am aflat
despre oglinda
în care poți să te vezi.
oare ce culoare avem?
spune-mi,
este adevărat că
dacă trag de fiecare colț
al zborului
şi fac nod țărânii,
dacă împreun capetele privirii
în palmă
limpezind uitarea,
am să găsesc piatra
pe care stă scris:
aici
?
sursa foto: internet
oare cerul 
are străzi
cu nume de îngeri
coborâți pe Pământ?
oare ne întâlnim
între
cădere şi înălțare
şi ne urăm drum bun?
rămâi îmbrățişat
lucrurile dor
dincolo
poți să treci cu mâna
prin ele
fără să le deformezi
aşa mi-a spus cândva
un copil.
ei nu au nevoie
de oglinzi
pentru că
se recunosc deja.
uitarea
e prima lecție
o să privesc invers
te recunosc
ştii, iarna asta…
(trebuie să fi fost iarna)
a crăpat visele
în minute de gheață.
de-atâta ger, mi-am suflat timpul
pe tâmplele tale.
pământul mă închipuie
goală de cuvinte
şi mă priveşte cu ochi roşii
lăsând urme în palmele trecătorilor
spre a putea fi recunoscuți.
îi vezi?
sunt cei ce sapă chirciți,
căutând să smulgă viața
din rădăcini.
visele sunt în siguranță.
secundele curg
la colțul privirii tale.
ştii, iarna asta…
timpul se întoarce verde.
Sursa foto: Internet
suntem doi mimi, iubite, într-o piață 
dansăm nebuni
pe foi de calendar,
minute nasc la adăpost de ceață
secunde
pentru treceri în zadar.
e zi de târg şi timpul stă la pândă.
întoarce ceasuri vechi,
de buzunar,
amanților încearcă să le vândă,
dulceață scumpă,
din cireş amar.
părinți se bat pe ochelari de soare.
copiii sunt miopi
din prima zi.
se-aruncă inimi calde pe cântare
şi trupuri goale
flutură hârtii.
un om bătrân îşi face loc în gânduri
şi prin mulțime.
lumea a tăcut.
foşneste timpul rece printre rânduri
trăgând perdeaua nopții
la trecut.
un ultim dans, sub ochi de miazănoapte,
bătrânul face semn.
E pregătit.
suntem doi mimi, iubite, într-o carte
citiți absurd.
în fapt…de necitit.
Sursa foto: internet
era în zid
el
era zidul
şi ochii îl priveau dintr-un vers paralel
mulți şi muți
fără să îl cunoască.
el se vedea în fiecare,
se neştia aproape
şi ochii clipeau ştergându-l din oglinzi
apoi făceau schimb de locuri
îi treceau degete, zâmbete, nume
ploi, aripi şi clovni
umbre şi cruci
cuvinte care îl smulgeau din rădăcini
fără să le audă.
timpul îi sângera pe tâmple
pocnind din palme
cu fiecare lenm aruncat în foc
crengile îi subțiau mersul înăuntru
căutând mărturisirea zorilor.
un om s-a sprijinit de mine! a strigat.
i-am simțit gândul, viața, trecerea!
un om mi s-a aşezat pe inimă!
ce priviți voi?
ciopliți-mi mâini,
să-mi pot pipăi ochii
şi apoi să mă cioplesc singur,
până ce țărâna se va întoarce în țărână
până ce secundele zdrobite
îmi vor reflecta chipul!
erau în zid
ei
erau zidul.
Sursa foto: Internet
mai ştii cum era la început de noi?
trupul timpului zvâcnind dezgolit
de strigătul cocorilor
noaptea ce-ți aşeza palmele
pe tâmplele mele durânde
verde lumină curgea limpezind nerostiri
în privirea mea fără contur
ah…tot acest verde iar şi iar
încolțind în mine până la întrupare!
mai ştii?
la început de noi
secundele se ascundeau în părul meu
şi degetele tale le desfăceau
una câte una
până când
tremurânde,
îşi cereau ființarea întru neființă a sărutului tău.
e început de noi, iubitul meu!
scoarța pământului aprinde rugăciunile întregului
şi ochii tăi încă îşi caută culoarea frunzelor nenăscute
în oglindă.
era o zi de mai cu oameni
mulți oameni şi puf de păpădie
(taraxacum îi spune, ca o dezlegare de lume)
mă tot întrebam cine te-a împrumutat
şi pentru cât timp
dar oamenii îmi zâmbeau intenționat
suflând în tijele goale
ca un cor de îngeri aflat în vacanță.
în mine ploua cu toate viețile
şi te vedeam purtând la tâmple urme de mir.
la capătul privirii mele,
o insectă agoniza pe spate
agățându-se de fire imaginare.
nici nu ştiu câte picioare avea,
dar ale lor erau atât de multe…
i-am întins o frunză aproape verde
şi aripile ei au acoperit o clipă zgomotul inegal.
o femeie în genunchi încerca să mă afle
dar eu mă simțeam născătoare de suflete.
mirul încă îți stăruie pe tâmple
şi în dreptul inimii mele.
viețile şi-au oprit curgerea.
taci!
oamenii aplaudă, mestecând cozi de păpădie.
în palmele mele, clipa se însuflețeşte.
îi întind o frunză aproape verde..
„o să conjugăm mai mult decât fericirea”,
mi-ai spus,
şi-n ochi mi-a înfrunzit ca într-o zi de martie
măsurată în trup de înger.
sub tălpile mele,
rădăcini înviețuinde adânc
se îndemnau să-ți întâlnească privirea.
nu mai ştiu dacă râdeam sau plângeam,
când degetele tale năşteau trandafiri galbeni în părul meu.
dar te strigam;
te strigam pe toate numele,
până mi te scriai laolaltă cu sângele.
fă-mă din nou zi de martie
şi lasă îngerii să se odihnească
până ce cuvintele vor rămâne fără rădăcini
şi-n trupul meu
sângele îşi va striga mai mult decât fericirea!
Nerostiri by Clarissa Emanuela Bolonyi 