adună-mă, la început de toamnă


adună-mă, la început de toamnă,adună-mă, la început de toamnă
în vers flămând…
hai, scrie-mă pe frunze
de sălcii despletite, tremurânde!
nu mă ştii scrie?
te ajută vântul
ce-mi poartă rugile, prin galben-arămiu.
încet…nu te grăbi, nu frânge rândul,
căci iarna e departe. nu-i târziu…
n-a fost nicicând, doar rugineşte-un ceas
şi scârtâie un secundar; a întristare.
prin alte lumi, iubirea-i fără glas
şi fără formă, nume, sau culoare…
cum mă cunoşti!
ştiu…mă vei scrie toată!
de la-nceputuri, până la sfârşit,
de ne-nţeles, ca într-o limbă moartă,
cenuşă, pe un rug desăvârşit.
ia cartea cea mai veche dinte cărţi,
cu foi îngălbenite de credinţă
şi pune-o frunză, două, la presat,
spre întelegere, simţire si fiinţă.

adună-mă, la început de toamnă,
şi scrie-mă pe frunze, mai curând…

 

sursa foto: internet

îţi cer iertare


îţi cer iertare…ţie, mie, îţi cer iertare
căci nu ştiu altfel…nu mai ştiu
cum să mă-nchin, sau să mă aflu,
cum să mai cer, ori să mai fiu.

mă dor castanii arşi de soare,
din drumul meu; mereu acelaşi drum,
nepăsător la jertfe şi la patimi,
la fel de însetat de dor e şi acum.

o să-mi aştern credinţa drept ofrandă
în faţa ta, în faţa mea, ca-ntotdeauna.
aştept din nou, în taină, izbăvirea
şi-o altă viaţă, care mi-e totuna.

că m-ai găsit, că încă mă vei pierde,
îţi cer iertare şi iţi mulţumesc!
mă vei culege-n urma, cu o vrajă,
şi îmi vei spune iarăşi, să iubesc.

 

Sursa foto: Internet

Cu vãl de vrajã nouă


cu vãl de vrajã nouã, mă învelesc în noapteCu vãl de vrajã nouă
și ploaia îmi ascunde descântecul târziu.
e prea aproape clipa și cerul mi se zbate,
sub ropote de gânduri șoptite în pustiu.

mã chemi și-a ta chemare îmi redeschide calea,
spre inima-ți flămândă de dragoste și vis;
te știu cum știe valul că una e cu marea,
când strigi cu glas de înger, cãzut din Paradis.

îmi pregãtesc altarul. ca jertfă, praf de stele
și nuferi albi din lacul cel tulbure de dor.
tu strângi în palme patimi – eu desenez cu ele
un cerc de foc pe trupu-ți împovărat de zbor.

prin vene-ți ard dorințe…hai, aflã-mã, mã simte!
cum simți pe buze vântul, purtând numele meu.
adunã-mã în tine, mã soarbe de cuvinte,
sã-mi fii izvor de viațã, credință sã-ți fiu eu!

 

Sursa foto: Internet

Zero limite


e parcă prima dată când mi te arăţi,zero limite
deşi te ştiu de-atâtea clipe suspendate!
ţi-am fost uitarea frântă printre cărţi,
mi-ai fost abis şi dor şi sfântă trinitate.

te-am căutat cu-atâta-nfrigurare,
pe fiecare cale ce mi s-a deschis.
cum te-am strigat, prin ceruri şi pe mare!
când am plecat, şi Raiul s-a aprins!

m-am înfrăţit cu demoni şi cu îngeri,
deopotrivă le-am hrănit credinţa
cu viaţa mea, cu jurăminţi şi plângeri
în Paradis şi Iad mi-am transformat fiinţa!

dar mi-ai venit din neagra depărtare,
m-ai sfâşiat, m-am întregit în tine!
prea multe lumi au încăput în zare
şi toate şi-au cernut iubirea peste mine.

mă sufli tremurândă în lumină
când numele-ţi pe buze-mi se desface.
cum îmi zâmbeşti!… privirea ta m-alină,
sunt zero limite, e astăzi şi e pace!

Opreşte-mă!


îmi număr iar secundele-napoiopreste-ma!
spre-aceeaşi viaţă ce îmi arde ochii;
mă soarbe timpul dezgolit de noi
şi vânturile-mi desenează albe rochii.

mă-ntorc, vârtej, prin praf de nonfiinţă
şi-abisul mă desface în tăceri.
îmi dau uitării tot ce e credinţă,
ce-a mai rămas din mine, stă agăţat în ieri.

opreşte-mă! mă strigă iar pe nume!
să mă-ntregesc în gândurile tale…
să-ţi fiu întâiul vis, la început de lume,
trăire să iţi fiu şi lacrimă în cale.

rosteşte-mă! se-adună-n taină stele
şi iţi privesc iubirea cu mirare.
li-s aripile îngerilor grele,
de-atâta dor şi-atâta departare.

apusul mi se lasă peste zare
şi filele se spală de cuvinte.
pe alte ceruri, mai răsare-un soare
şi plouă cald, cu-aducere aminte.