ştii, iarna asta…


ştii, iarna asta…ştii, iarna asta...
(trebuie să fi fost iarna)
a crăpat visele
în minute de gheață.
de-atâta ger, mi-am suflat timpul
pe tâmplele tale.
pământul mă închipuie
goală de cuvinte
şi mă priveşte cu ochi roşii
lăsând urme în palmele trecătorilor
spre a putea fi recunoscuți.
îi vezi?
sunt cei ce sapă chirciți,
căutând să smulgă viața
din rădăcini.
visele sunt în siguranță.
secundele curg
la colțul privirii tale.

ştii, iarna asta…
timpul se întoarce verde.

 

Sursa foto: Internet

suntem doi mimi


suntem doi mimi, iubite, într-o piață suntem doi mimi
dansăm nebuni
pe foi de calendar,
minute nasc la adăpost de ceață
secunde
pentru treceri în zadar.

e zi de târg şi timpul stă la pândă.
întoarce ceasuri vechi,
de buzunar,
amanților încearcă să le vândă,
dulceață scumpă,
din cireş amar.

părinți se bat pe ochelari de soare.
copiii sunt miopi
din prima zi.
se-aruncă inimi calde pe cântare
şi trupuri goale
flutură hârtii.

un om bătrân îşi face loc în gânduri
şi prin mulțime.
lumea a tăcut.
foşneste timpul rece printre rânduri
trăgând perdeaua nopții
la trecut.

un ultim dans, sub ochi de miazănoapte,
bătrânul face semn.
E pregătit.
suntem doi mimi, iubite, într-o carte
citiți absurd.
în fapt…de necitit.

Sursa foto: internet

era în zid


era în zidera în zid
el
era zidul
şi ochii îl priveau dintr-un vers paralel
mulți şi muți
fără să îl cunoască.
el se vedea în fiecare,
se neştia aproape
şi ochii clipeau ştergându-l din oglinzi
apoi făceau schimb de locuri
îi treceau degete, zâmbete, nume
ploi, aripi şi clovni
umbre şi cruci
cuvinte care îl smulgeau din rădăcini
fără să le audă.
timpul îi sângera pe tâmple
pocnind din palme
cu fiecare lenm aruncat în foc
crengile îi subțiau mersul înăuntru
căutând mărturisirea zorilor.
un om s-a sprijinit de mine! a strigat.
i-am simțit gândul, viața, trecerea!
un om mi s-a aşezat pe inimă!
ce priviți voi?
ciopliți-mi mâini,
să-mi pot pipăi ochii
şi apoi să mă cioplesc singur,
până ce țărâna se va întoarce în țărână
până ce secundele zdrobite
îmi vor reflecta chipul!

erau în zid
ei
erau zidul.

Sursa foto: Internet

Mai ştii?


mai ştii cum era la început de noi?Mai ştii?
trupul timpului zvâcnind dezgolit
de strigătul cocorilor
noaptea ce-ți aşeza palmele
pe tâmplele mele durânde
verde lumină curgea limpezind nerostiri
în privirea mea fără contur
ah…tot acest verde iar şi iar
încolțind în mine până la întrupare!
mai ştii?
la început de noi
secundele se ascundeau în părul meu
şi degetele tale le desfăceau
una câte una
până când
tremurânde,
îşi cereau ființarea întru neființă a sărutului tău.
e început de noi, iubitul meu!
scoarța pământului aprinde rugăciunile întregului
şi ochii tăi încă îşi caută culoarea frunzelor nenăscute
în oglindă.

era o zi de mai


era o zi de mai cu oameniera o zi de mai
mulți oameni şi puf de păpădie
(taraxacum îi spune, ca o dezlegare de lume)
mă tot întrebam cine te-a împrumutat
şi pentru cât timp
dar oamenii îmi zâmbeau intenționat
suflând în tijele goale
ca un cor de îngeri aflat în vacanță.
în mine ploua cu toate viețile
şi te vedeam purtând la tâmple urme de mir.
la capătul privirii mele,
o insectă agoniza pe spate
agățându-se de fire imaginare.
nici nu ştiu câte picioare avea,
dar ale lor erau atât de multe…
i-am întins o frunză aproape verde
şi aripile ei au acoperit o clipă zgomotul inegal.
o femeie în genunchi încerca să mă afle
dar eu mă simțeam născătoare de suflete.
mirul încă îți stăruie pe tâmple
şi în dreptul inimii mele.
viețile şi-au oprit curgerea.
taci!
oamenii aplaudă, mestecând cozi de păpădie.
în palmele mele, clipa se însuflețeşte.
îi întind o frunză aproape verde..

o să conjugăm mai mult decât fericirea


„o să conjugăm mai mult decât fericirea”,o să conjugăm mai mult decât fericirea
mi-ai spus,
şi-n ochi mi-a înfrunzit ca într-o zi de martie
măsurată în trup de înger.
sub tălpile mele,
rădăcini înviețuinde adânc
se îndemnau să-ți întâlnească privirea.
nu mai ştiu dacă râdeam sau plângeam,
când degetele tale năşteau trandafiri galbeni în părul meu.
dar te strigam;
te strigam pe toate numele,
până mi te scriai laolaltă cu sângele.
fă-mă din nou zi de martie
şi lasă îngerii să se odihnească
până ce cuvintele vor rămâne fără rădăcini
şi-n trupul meu
sângele îşi va striga mai mult decât fericirea!

iubite, auzi cum se tânguie pământenii


iubite, auzi cum se tânguie pământeniiiubite, auzi cum se tânguie pământenii
dincolo de ziduri,
la colțuri de viață încercănate-n albastru?

povara dimineților goale
le apleacă tâmplele în albii secate
gene de plumb pun gratii vederii înguste
lumina ia urma paşilor îngropați în stâncă.

şi ție ți-e greu să-i asculți, nu-i aşa?
să-i ştii rătăcind înfrigurați.
palme uscate le strâng pe trup
zdrențele ultimei nopți
în care au îndrăznit să viseze.

pe suflete arse trec funii flămânde..
aşteaptă cu mine, pe tărâmul oglinzilor,
lângă porțile de lemn!
e timpul să se afle întregi
dincolo de umbre,
dincolo de Noi!
iubite, crezi că ei ne aud?

ego sum qui sum


ego sum qui sumego sum qui sum

verdele inimii îmi separă lumile
între care respir. e bine!
sunt exact cine vreau să fiu,
ca într-un tablou al lui Hieronimus
în care emoția
se cuantifică prea târziu.

pesemne am reuşit să înşel
întreaga suflare. şi scribii
care-ți pătimesc în umbra minții,
ascuțind creioane la ambele capete,
cu nebunie, invocând toți sfinții.

eşti prea obosit să mă scrii
cu mâna ta. ştiu…
m-ai exila acolo, printre rânduri,
să mă trăieşti sub toate formele
şi-apoi să mi te ştergi din gânduri.

pentru că
sunt exact cine vreau să fiu,
ca într-un tablou al lui Hieronimus
în care dorințele
se cuantifică prea târziu…

linia vieţii


 

linia vietii

linia vieții îți trece prin vene
inundată de sângele neființelor
ce se hrănesc cu bucăți de suflet-
linia vieții îți coboară prin inimă
nod după nod
şi cruce după cruce,
ca un fulger renegat de lumină
ce-şi ascunde strigătul
în cea din urmă trăire pe Pământ
după atâtea zbateri între lumi.
dimineața cuvintelor rădăcină
străpunge cadranul opac al secundelor
adunate la întâmplare
între primul sunet şi ultima nerostire.
unde eşti?
un altul te strigă
de dincolo de zid,
închinând țărânii durerea palmelor
născătoare de linii întrerupte.

 

deschid muzeu


deschid muzeu cu dimineți exilate pe Pământ1935544_10154017974498766_2578451089375680468_n
pentru îngeri căzuți şi nu numai,
pentru sunete pierdute de cuvânt
deschid muzeu, cu pietre de mormânt.

ghizi pe jumătate întregi, lungiți pe trepte de ceață,
vor îmbăta turişti cu apă sfințită-‘ntre lumi
lăsați-vă umbrele în tablouri – viață,
cu rame de suflet, conservate în gheață.

păşiți-vă goi pe teama de zbor
cu clipa cea scurtă în palme ca taxă,
restaurăm aripi înfrânte de dor,
alegeți o mască! vă dăm câte-un rol.

închin muzeu prezentului trecut,
damnat ideii de „a fost odată”.
ştiu! timpul îngheață viitorul tăcut..
e astăzi târziu, exponate de lut!