adună-mă, la început de toamnă


adună-mă, la început de toamnă,adună-mă, la început de toamnă
în vers flămând…
hai, scrie-mă pe frunze
de sălcii despletite, tremurânde!
nu mă ştii scrie?
te ajută vântul
ce-mi poartă rugile, prin galben-arămiu.
încet…nu te grăbi, nu frânge rândul,
căci iarna e departe. nu-i târziu…
n-a fost nicicând, doar rugineşte-un ceas
şi scârtâie un secundar; a întristare.
prin alte lumi, iubirea-i fără glas
şi fără formă, nume, sau culoare…
cum mă cunoşti!
ştiu…mă vei scrie toată!
de la-nceputuri, până la sfârşit,
de ne-nţeles, ca într-o limbă moartă,
cenuşă, pe un rug desăvârşit.
ia cartea cea mai veche dinte cărţi,
cu foi îngălbenite de credinţă
şi pune-o frunză, două, la presat,
spre întelegere, simţire si fiinţă.

adună-mă, la început de toamnă,
şi scrie-mă pe frunze, mai curând…

 

sursa foto: internet

Zero limite


e parcă prima dată când mi te arăţi,zero limite
deşi te ştiu de-atâtea clipe suspendate!
ţi-am fost uitarea frântă printre cărţi,
mi-ai fost abis şi dor şi sfântă trinitate.

te-am căutat cu-atâta-nfrigurare,
pe fiecare cale ce mi s-a deschis.
cum te-am strigat, prin ceruri şi pe mare!
când am plecat, şi Raiul s-a aprins!

m-am înfrăţit cu demoni şi cu îngeri,
deopotrivă le-am hrănit credinţa
cu viaţa mea, cu jurăminţi şi plângeri
în Paradis şi Iad mi-am transformat fiinţa!

dar mi-ai venit din neagra depărtare,
m-ai sfâşiat, m-am întregit în tine!
prea multe lumi au încăput în zare
şi toate şi-au cernut iubirea peste mine.

mă sufli tremurândă în lumină
când numele-ţi pe buze-mi se desface.
cum îmi zâmbeşti!… privirea ta m-alină,
sunt zero limite, e astăzi şi e pace!