„Capra cu trei iezi”, sau ciopârţirea divinului de la primele manifestări


Capra cu trei iezi, sau ciopârţirea divinului de la primele manifestăriNu le-am citit niciodată copiilor „Capra cu trei iezi”. Sau „Scufiţa roşie”. Sau…
Au auzit de ele pe traseu, când au devenit „lecturi obligatorii”. Nu i-am scutit de prea multe, aşa cum speram, le-am întârziat doar frângerea aripilor. Drept urmare, au învaţat sa lupte pentru ele. Pentru aripi.
Le-am recitat în schimb, la infinit, „Luceafărul”, în timp ce mâinile îmi deveneau tot mai tremurânde şi grele, în încercarea de a-i adormi. Sunt convinsă că nu înţelegeau atunci, printre reprize de plâns şi dat din picioruşele mici si energice, profunzimea versurilor. Dar măcar vibraţia cuvintelor era alta. Şi până ajungeam eu la „nemuritor şi rece”, ei erau de mult adânciţi în somn. Am rămas uimită acum două luni, când, într-o seară, David care imediat face nouă ani, m-a rugat să-i spun o poveste, după care a continuat: „Luceafărul”. A adormit şi acum, ca atunci, pe când el, Hyperion, îşi începea călătoria către Demiurg.
Toată fascinaţia din ochii lui…divină!
Toată teama şi ciopârţirea de suflet la auzul „decapitării iezilor”…pe când eu l-am „integrat în sistem”.
Îmi aduc aminte de bunicul meu, care mi-a citit întruna, de când am deschis ochii, despre univers, stele, versete din Bhagavad-Gita, ce pentru mine erau doar sunete înşirate. Nici eu nu pricepeam mare lucru. Dar vocea lui, cuvintele…treceau energetic prin mine. Primele scrieri pe care le-am citit singură au fost „O mie şi una de nopţi”, „Ramayana” şi nuvela „Sărmanul Dionis”. Mi se părea că întreaga înţelepciune a lumii stă cuprinsă în ele.
Am citit în schimb cu greu, pentru că era „musai”, „Baltagul”, „Alexandru Lăpusneanu”, sau „Ion”. M-au fărâmiţat, mi-au facut greaţă la propriu, cu toată consideraţia faţă de autori.
Eram o adolescentă însetată de cunoaştere, nu de sânge!
Mă uit la fata mea acum, când îmi spune: „Doamne…piramidă din capete de oameni” şi îi văd dezgustul pe faţă. Ce impact poate să aibă asta asupra unui suflet care încearcă să se descopere?
„Descrie-l pe Ion! Descrie personajul cu toata nebunia si frământarile lui. Mai mult, mai amplu”…până la identificare. „Simte-l! Simte-i furia!”
Cum ar fi să descrie locul din care venim? Aşa cum încă îl mai ştie. Să ni-l aducem şi noi aminte. Cum ar fi să-ţi povestească ce simte cand îi vorbesc îngerii?
Nu!
Moartea, orgoliul, răzbunarea, ura, ataşamentul pâna la obsesie…toate înşirate pe pagini întregi, pe care ei, copiii, trebuie să le asimileze, să le dezvolte, să le înveţe inconştient pentru ei, voit pentru alţii.
Frica de Dumnezeu învăţată la ora de religie…Haideţi, domni pofesori, să încercam cu iubirea de Dumnezeu!
Desene animate cu monştri, creaturi infernale si războaie. În America s-a scos pe piaţa sprayul „contra monştrilor” (!!) deoarece tot mai mulţi copii ajung la psiholog din cauza coşmarurilor din timpul nopţii. Bravo! Încă un produs vândut cu succes! Un banal spray de cameră, pe care stă lipită o etichetă cu textul „împotriva monştrilor”. Asta va linişti copilul şi ei îl vor putea intoxica în continuare cu programe prin care i se va scădea stima de sine, iubirea, dezvoltarea armonioasă, transformându-l în adultul frustrat, uşor de manipulat, care va înlocui sprayul contra monştrilor cu antidepresivele, uitându-şi adevarata natură.
Oare cine işi doreşte cu atâta sete mototolirea divinului încă de la primele manifestări?
De ce nu facem din „Poţi sa-ţi vindeci viaţa”, „Secretul”, „Magia”, „Profeţiile de la Celestine”, „Legea atractiei”, Lazarev….atâţia şi atâtea….lecturi obligatorii? Pentru că ele descriu compasiunea, iubirea, putinţa de a trăi, a avea, a crea?
Pentru că monştrii n-ar mai exista?
Pentru că am fi noi înşine, părţi ale aceluiaşi întreg, fără a avea nevoie de sprayuri şi farmacii?
Pentru că am fi sănătoşi la trup şi suflet?
….
I rest my case!

 

Sursa foto: internet

Anunțuri

Ridica-te !


ridica-teRidică-te, fată frumoasă! Ridică-te si lasă-ți pașii să te poarte spre un nou răsărit. Lumea nu se termină aici. Nu lumea ta! Lumea ta e neschimbată, la fel cum ai lăsat-o si te va aștepta răbdătoare cu aceeași bucurie a timpului nemăsurat in zile. Zâmbeşte! Zâmbeşte la marginea unei planete cu soare, doar tu ai ales-o pentru o ultimă vacanță! Umple-ți ochii avizi de cunoaştere cu raze și strălucește, căci numele tau înseamnă azi lumină!

Lasă dorul să curgă în voie, peste pământul mirosind a ploaie. Curând, prin iarba proaspăt încolţită vor trece alte suflete în căutare de iubire. Vor ști că și tu ai aflat-o și că magia ei te-a desenat și mai frumoasă.

Acum ridică-te, învelește-te cu amintirea camășii mov cu butoni aurii, strânge-o bine pe trupul înfrigurat si ascultă-ți viața pulsând în vene. Viața pe care ai redat-o sufletului tău, iubind. O eternitate Acasă, plus încă o vacanță, pe Pământ.

Îngăduie parfumului să te mai urmărească o vreme, nu-l goni degrabă, oricum Chanelul ăla “egoist” nu se dă uitat atât de ușor. Te știe cerul căutând răspunsuri , te știu drumurile arse de întrebări, iți știe noaptea rugile și fericirea fără margini, închinată tăcerii. Cuvintele strivite între palme, gândurile așezate pe piele, ia-le toate cu tine, nu le-ngropa în uitare! Scrie-le pe o foaie de jurnal si presează-le in locul trandafirului galben închipuit, pentru a le putea înşira pe perna păstrândă de parfum, pe tâmplele durânde, in nopţi de agonie .

Închide ochii să mai simți o dată mireasma aducerii aminte, caută în buzunarul cămășii mov ultima nerostire, scutur-o de cel din urmă fir de nisip de pe drumul întoarcerii Acasă și întinde mâinile. Cu încredere și curaj, Îngerului căzut ce-a venit să te ridice, căci mai ai atâtea de aflat!

 

sursa foto: internet

File de carte. O alta lectie. Frica


File de carte. O alta lectie. FricaCe ne desparte de “dincolo”? Exista un dincolo sau ne invartim in cerc cu unicul scop de a ne intoarce de unde am plecat? Caci nu vad decat aceeasi imagine si un tipar pe care il respecta cu totii ca in transa.In fata mea, o mama ducand de mana un copil nu mai mare de trei ani. Un baietel cu ochi mari, albastri. Se chinuie cu greu sa tina pasul. Se opreste pret de doua secunde in fata vitrinei unei librarii. Probabil i-au atras atentia cartile cu coperte colorate si imaginile lor zarite prin geamul mare. Mama il trage grabita de mana mica: ”hai sa mergem!” si el ramane cu gatul usor sucit in urma, cu privirea agatata. Apoi continua sa paseasca repede pe urmele mamei sale. Dupa cativa pasi se opreste din nou. De data asta a vazut o frunza adusa de vant chiar la picioarele sale. Se apleaca dupa ea, curios. ”Nu pune mana!” ii spune femeia pe un ton imperativ si zoreste parca si mai tare pasul… mult prea repede pentru bietul copil. El incepe sa planga si mama il ia in brate, oftand. Il salta putin, ca sa-l apuce mai bine si porneste iar adusa usor de spate. Se uita cu repeziciune in jur, cautand parca ajutor, si-i spune cu o voce mai blanda: ”gata, gata…hai cu mama!”.
Oare de ce din momentul in care ne nastem, suntem invatati sa “nu”facem, sa ne pazim, sa ne ferim? ”Nu e voie!”, ”nu pune mana!”, ”ai grija!”… Invatam temeinic lectia numita “frica”! Si ni se intipareste atat de bine in subconstient, ne-o insusim cu atata convingere, incat ajungem sa fim condusi de ea. Frica primeaza oricarei actiuni pe care vrem sa o intreprindem.
Devenim adulti tinzand spre succes, manati de frica. Frica pentru ziua de maine, uitand sa traim azi, frica de esec, frica de dezamagire, frica de virusi si bacterii( ne vaccinam intr-o veselie pentru cele mai banale boli, pentru care strabunii nostri ne-au transmis genetic anticorpi), frica pana si de … Dumnezeu, devenita deja adanca cugetare! … ”Om cu frica lui Dumnezeu!”. De ce nu om cu iubirea lui Dumnezeu? Ne-am nascut din lumina, plini de viata si treptat le inlocuim cu frica, intuneric si ne condamnam la o existenta pusa sub semnul fatidicului. Frica ridicata la rang de virtute! Oare tarânii ii e frica de ploaie , sau o asteapta ca pe o izbavire? Oare cerului ii e teama de stele si desertului de soare?
Ne trezim de cele mai multe ori intepeniti, nedumeriti, pe pragul unei usi intredeschise. Nici inauntru, nici afara. Firava siguranta a pragului ne tintuieste locului. Ce-o fi dincolo de usa? Cand am deschis-o? Cum am ajuns aici?
Unde esti viata, sa-mi raspunzi la intrebari? Unde este lumea mea? Cum ies de aici? Mai intai ar trebui sa-mi dau seama cum am intrat. Curiozitatea mea, de buna seama! Nu las niciodata vreo usa nedeschisa! Trebuie eu sa le iau la rand pe toate… lustruite, ruginite. Mai ales cele ruginite! Alea ma atrag cel mai tare. Scartaitul lor greu, aerul misterios, mirosul timpului care-a sapat in fier. Si acum, ma uit de jur imprejur si mi-e imposibil sa zaresc o alta usa care sa se lase deschisa inaintea mea. O fi fost ultima! Imposibil! Trebuie doar sa ignor furnicarul din fata ochilor mei!
Arunca-ma vant, in cele patru zari, sa ma intind pe-o aripa de vreme, sa-mi pot zari izbavirea in rasarit!
Cazut-a peste mine lacrima lui Iisus si strigatul pe cruce. Ia-ma inapoi la tine si reda-mi lumina ochilor! Arunca-ma apoi din nou aici, sa pot afla calea!
Timpul se frange si eu odata cu el. Printre cioburile clepsidrei sparte imi caut bucati de aducere aminte, de raspunsuri pe care sufletul meu le cunoaste dar mintea nu stie cum sa le descifreze, pentru ca mintea mi-e plina de reteaua labirintica a invatamintelor asimilate acum; frica, neputinta, deznadejde.

 

sursa foto: internet

Fiintarea intru nefiinta ( filosofia eminesciana )


Motto:

„Moartea succede vietii, viata succede la moarte,

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte.”(Mihai Eminescu)

„Nu exista existenta pentru Nefiinta si nici nonexistenta pentru Fiinta” (Bhagavad Gita)

In filosofia eminesciana se gasesc reunite mari teme si motive ale filosofiei universale, dar un prim motiv, original si profund in acelasi timp, este acela al existentei in mijlocul increatului, al nimicului, sau al nasterii din adancurile mortii. Visul nefiintei,constientizat in „universul cel himeric” este perceput ca fiind insasi fiintarea, cand „in fapta lumea-i visul sufletului nostru”. Astfel, eternul prezent existential se concentreaza intr-o clipa suspendata; si in aceasta clipa, intreg universul, invartindu-se in sine intocmai unei roti a norocului, genereaza vesnice siruri metempsihotice: viata-moarte, moarte-viata, caci „toti se nasc spre a muri/si mor spre a se naste”. „Nimic nu este durabil in aceasta lume; nimic nu ramane, totul se schimba; totul este schimbator si imprevizibil”. (Budha)

Luand fiinta din increat si fiind damnata greselii primordiale-ratiunii, lumea „n-are alt scop, alta soarte”, caci „legea schimbarii actioneaza neintrerupt pe pamant, facand fiintele sa intre din nou in roata transformarilor”. (Budha)

„Moartea este izvorul vietii”, „viata-i cuibul mortii”, „vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi”, „moartea insasi e o parere/si un vistiernic de vieti”; acest joc al spiritului universal evidentiat de Eminescu reprezinta o infricosatoare,dar superba relatare a lumii interioare, privind viata de dincolo de viata.

Gandirea eminesciana reliefeaza existenta neinchipuita a unui germene etern, „unicul”, care guverneaza efemerul, nimicnicia universala. Geneza si apocatastaza se regasesc in acest enigmatic punct, „mult mai slab ca boaba spumii”.

Avand puternice rezonante in spiritul „Mahabharatei”, a lui Brahman si Atman, versurile eminesciene se reflecta in lumina legendarului Budha. Astfel, expresia „moartea succede la viata si viata la moarte” se regaseste in teoria budhista care sustine de asemenea ca „omul precum tot ce il inconjoara se infasoara in cercul etern al transmigratiei” si „trece succesiv prin toate formele vietii”.

Stihurile eminesciene sintetizeaza deopotriva fiintarea si nonfiintarea, existenta de dupa existenta. „Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor/ Nici samburul luminii de viata datator/ Nu era azi, nici maine, nici ieri, nici totdeauna/ Caci unul erau toate si toate erau una/ Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata/ Erau din randul celor ce n-au fost niciodata, / Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi/ Au cine-i zeul, carui plecam a noastre inemi? „Este o imagine impresionanta in care se intrevad zorii fiintarii la cumpana dintre doua existente. Alfa si Omega coexista aici si se completeaza reciproc.

In „Vede” gasim aceeasi reflectie: „atunci nu era nici ceea ce este, nici ceea ce nu este. Nu era cer, nici Rai dincolo de cer. Ce forta era atunci? Cine era aceasta putere? Era un abis fara fund? Atunci nu era nici moarte, nici nemurire. Nu erau semnele noptii sau ale zilei. Unicul respira prin propria sa putere, in pace adanca. Doar unicul era si nimic altceva. „Acest unic se transforma la Eminescu in punct de plecare a lantului metempsihotic, conform caruia „moartea succede vietii si viata la moarte”. Lumea, cu soarta pe veci pecetluita, fiinta in aceasta sfera ermetica ce se roteste de la minus la plus infinit in jurul aceleiasi axe fixe, de neclintit.

Ideea generata de afirmatia eminesciana ar putea fi exprimata foarte simplu: karma. Teoria karmica sustine faptul ca omul in clipa mortii desfasoara o unica experienta; ceea ce inainte constituia lumea interioara, devine acum universul sau exterior. De la existenta personala se trece la existenta cosmica si lantul metempsihotic se continua.

In exprimarea eminesciana, inutilitatea si banalitatea unei existente aparente, iluzorii, constituie sentimente centrale. „Cercul stramt” ramane o lume damnata expresiei „din nou”. Ceea ce Bhagavad Gita numea „sunetul din spatiu” , se intrezareste in exprimarea lui Mihai Eminescu ca o Fata Morgana a mortii ce-si asteapta nasterea.

Nasterea este cauza suferintelor existentei, iar cauza nasterii este existenta sau fiinta. Lumea, fragila casa a Fiintei, este o clipa suspendata intre stingerile inexistentelor (anterioare si posterioare). La nivelul Universului, lumea ii apare lui Eminescu precum o fragila asezare intre doua goluri imense.

In „Archaeus”, Eminescu afirma: „lumea nu-i decat o vesnica platire catre viata, o vesnica incasare din partea mortii”, deci lumea se zbate intre aceste doua concepte care se succed la infinit, caci „pretutindeni este o clipa care nu este, devine, este, nu este”.

Drumurile timpului ne ratacesc, ne poarta, ne readuc pe caile luminii si ale intunericului, cand vietile mor spre a se naste din nou.

In sfera nocturna se intrezareste scanteia diurna; in scanteia diurna, miezul intunericului. Lumina si intuneric, viata si moarte, a fi si a nu fi se scurg in neant, urmarindu-se vesnic in ritmul legilor nescrise ale infinitului pierdut in clipa.

Totul se dizolva in Marea Tacere .

 

sursa foto: internet

Atunci cand sufletele nu au glas…


Atunci cand sufletele nu au glasCand nu stii sa-ti ascuti creionul, iti ascuti sabia.

Cuvintele nu ucid, ucide lipsa de educatie, ucide saracia, ucide habotnicia!

Cine ajunge sa ia vieti, sa distruga, sa-si potoleasca foamea cu suferinta?

Cei care au impresia ca le vorbeste un Dumnezeu nascocit, pentru ca nu le-a vorbit nicicand un dascal. Cei ce n-au ascultat povesti copii fiind, cei ce n-au vazut niciodata cum se creeaza, ci doar cum se darama.

Un creier gol in capul unui om flamand devine arma letala!

Ma uit si eu asa, impietrita in fata celor intamplate, si nu pot sa nu constat cum din cel putin ultimele doua generatii care au reusit sa termine un liceu, jumatate sunt semianalfabeti care habar nu au in ce directie sa priveasca.

Haideti sa punem o perfuzie educatiei si sa-i intindem o mana de ajutor!

Haideti sa cautam dascalul, nu omul blazat de la catedra care se gandeste ca oricum vorbeste degeaba. Sa-l gasim, sa-l sprijinim si sa-i multumim ca datorita lui, copiii nostri vor sti sa se lupte cu cuvinte, nu cu gloante!

Hai sa mai cumparam din cand in cand cate o carte. Si creioane. Sa avem ce ascuti!

Je suis Charlie! 😦

 

sursa foto: internet

Biet suflet, de cand n-ai mai iubit?


Biet suflet, de cand n-ai mai iubit 1Pare-se ca iubirea asta-i saracie mare, boala crunta si tot un necaz! Fereasca Sfantu’ sa mai iubeasca cineva in ziua de azi ca-l paste tot amarul! De la Octavian Paler si Cioran (pentru care, de altfel, am toata consideratia), pana la Poptamas( fara urma de indoiala idolul frustratilor ever), se umple lumea (virtual, ce-i drept) de “aviz amatorilor!”

“ Iubirea e un sarut furat, un zambet inocent, o imbratisare patimasa…si un suflet smuls din piept” (O. Paler).

Au! Uite, cu toata smerenia in fata lui Octavian Paler, imi permit sa nu fiu de acord!

Iubirea e atunci cand sufletele ajung Acasa, cand simti lumina si devii una cu ea, cand nu mai ai nevoie sa vezi si sa auzi pentru a intelege, cand nu mai cauti raspunsuri pentru ca nu exista intrebari. Un suflet smuls din piept e doar neputinta! Restul e chimie.

“A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta, putini stiu sa iubeasca.” ( E. Cioran)

Aham…Acelasi Cioran spunea ca “toate marile au gustul inecului” si ca “ ne nastem ca sa murim, acesta este adevarul crud al existentei noastre”. Apai omule draga, eu stiu ca am venit aici ca sa traiesc asa cum m-oi pricepe mai bine, sa cunosc( si sa ma cunosc), sa creez, sa devin, sa iubesc! Insa pentru un om care a trait o viata cu gandul la moarte, e o definitie “buna” a iubirii. Macar il mai trezea din amorteala si “luciditatea” cu care isi astepta sfarsitul.

Poptamas nu merita dezbatut!

Asa ca, te intreb eu, pe tine biet suflet, de cand n-ai mai iubit?

Lasa chimia si sfarseala fara margini!

Iubire! Iubire cand ai simtit ultima oara pe Pamant? Sau macar o amintire a Ei?

Nu nevoia de a avea, de a subjuga, de a transforma, de a incerca sa pricepi, de a te simti confortabil.

Nu nebunia, nu agonia, santurile facute si parul smuls din cap, nu intrebari fara sens.

Nu dorinta, nu sete, nu hormoni, nu sufocare.

Iubire!

Biet suflet, de cand n-ai mai iubit 2Bucuria de a te simti viu, de a te mira de maretia cerului si nimicnicia ta, de a te opri dintr-o data si a inchide ochii in drum spre brutarie pentru a te patrunde de aerul rece al iernii si a-l lasa sa-ti strabata intreaga fiinta, sa te infioare, sa te faca sa zambesti si sa-l respiri si mai adanc!

Bucuria de a-ti aminti urma fina a parfumului, drumurile catre oriunde, fiecare cu secretul sau initiatic, fiecare incercand sa pregateasca momentul adevaratei calatorii a sufletelor spre lumina.

Cand te-ai trezit ultima oara in noapte pentru a te ruga cu lacrimi de fericire, multumind ca asa mic si neinsemnat ti-a fost dat sa traiesti atat de intens, sa simti cu toata simtirea si dincolo de ea, sa ajungi atat de sus, sa-ti depasesti conditia muritoare pentru a afla gustul dumnezeirii?

Cand te-ai infiorat ultima oara la amintirea clipelor in care nu reuseai sa-ti deschizi pleoapele pentru ca sufletul tau inca zabovea in lumina, in desprindere si abandon – de tine, de frici, de neputinta?

…Sa ajungi sa crezi ca ai trait viata de apoi in viata asta si sa-ti ramana doar sa te rogi pentru fiinta care a reusit sa te intoarca la divin, sa-ti arate drumul, sa te duca Acasa, sa te lase sa respiri in voie Iubire, fara a-ti tulbura perfectiunea.

Daca ai ajuns aici, suflete, inseamna ca ai iubit si nu ai cum sa vorbesti despre suferinta si deznadejde. Doar despre dumnezeire. Si asta ramane. Pret de-o eternitate!

Si ca sa fiu in rand cu lumea, din seria “aviz amatorilor”:

“ Iubirea functioneaza in mod diferit in minti diferite. Pe nebun il lumineaza, iar pe intelept il orbeste” (John Dryden).

 

sursa foto: internet

De veghe iubirii


De veghe iubirii_1Poate că luna decembrie, Ajunul sau iluzia drumului, ceva… mi-a amintit de un sfârşit de lume atât de diferit…S-a întâmplat puțin mai încolo, într-un alt prezent. Cât de frumos ningea peste ziua în care mayasii prevesteau sfârşitul lumii! Câtă linişte în noapte, câtă iubire, tot drumul până Acasă şi înapoi, câtă dumnezeire şi cât pustiu după…! Ca şi cum lumea chiar s-ar fi sfârşit. Ca şi când totul a fost doar un vis. Nimic concret, palpabil. Tăcere şi gol. Cădere în abis. Trebuia să mă fi lăsat acolo, Acasă, măcar până mi-aş fi amintit cum să înțeleg liniştea. Cum să nu mai scutur bietele trăiri, să gâtui iubirea, să storc din ea cuvinte…Dar atunci nu mi-aş mai fi însuşit lecția.

Mi-au trebuit atâtea existențe…plus încă o viață să înțeleg, să mă opresc din alergat, din căutat greşeala, să nu mă mai învinovățesc pentru o decizie luată cu cine ştie câte lumi în urmă. Pentru o clipă dintr-un vis pe care l-am simțit mai viu decât orice realitate.

Abia acum, într-un alt Ajun de Crăciun, fără niciun sfârşit de lume anunțat, am realizat că de fapt am fost depedentă de cel mai mare ataşament. Sentimentul de vină! Şi-a trebuit să cad, să privesc de jos în sus pentru a vedea limpede, pentru a pricepe că iubirea nu este un blestem şi că nimeni nu a greşit cu nimic.

Iubirea are refill în permanență. Trebuie doar să stai conectat. Cred că acum sunt în stare să găsesc şi singură drumul, pentru că am lăsat lumina să răzbată, fără frica de a fi zărită. Şi e bine.

Iubirea cheamă iubire. Lumina cheamă lumină.

Iubirea nu aparține nimănui; nu poți să-i fi stăpân şi totuşi…toți avem acces la ea în aceeaşi măsură. E nesfârşită, te poți bucura de ea în fiece clipa, oricât, până la refuz, până te amețeşte. O poți avea oricând, însă n-o poți păstra doar pentru tine. N-o poți închide, pentru că se pierde.

De veghe iubirii_2Iubirea e ca aerul pe care-l respiri. Ştii că e acolo, mereu, când ai nevoie de el, la îndemâna oricui şi va fi tot timpul, indiferent şi independent de tine. Ai observat însă cât de greu e să respiri cand aerul e viciat? Cam aşa stă treaba şi cu iubirea. Când începi s-o tulburi, s-o transformi, ți-e tot mai dificil să te bucuri de ea.

Iubirea nu cunoaşte greşeala şi nu depinde de nimeni. Când ajungi să te mânii din iubire, înseamnă că n-ai iubit niciodată. E doar frustrarea sentimentului că ai pierdut ceva ce aveai impresia că-ți aparține.

Într-un alt Ajun de Crăciun am îndrăznit să pornesc din nou, urmând aceeaşi cale ce mi se părea până acum tabu (de fapt este calea tuturor, nu doar a mea, sau a ta) şi pentru prima oară, atunci când m-am trezit, n-a mai fost pustiu şi n-a mai părut totul doar un vis.

 

Crochiuri realizate de:  Yasmine Alexandra Bolonyi

Ce-ar fi daca…


Ce-ar fi dacaCe-ar fi daca am mai face din cand in cand avioane din hartie? Care mai stie cum se fac? Sa ne scriem visele pe aripi si sa le dam drumul. Atat cat mai avem si ganduri, si creioane. Sa lasam bucuria si nadejdea sa pluteasca in aer, undeva… Poate vreun fluture se va mira.
Mai vrea cineva sa devina, sa fie, sa gaseasca?
Hei, lume, mai esti?
Mai existi undeva, mai stii sa iubesti?
Mai canti la apus, mai razi, mai privesti rasaritul de pe vreun tarm?
Mai esti conectata la viata?
De ce privesc oamenii tot mai des in jos cand ochii au fost facuti sa oglindeasca cerul?
In ultimul timp, tot mai multe pesteri, tot mai multi bolovani greu de urnit si prea putini cei ramasi afara. Sa-i momim pe cei uitati, cu mirosul hartiei si sunetul cuvintelor, poate or cuteza sa vada soarele fara sa-i nege adevarul!
Pamantul era candva o destinatie perfecta. Un loc unde puteai visa nestingherit, unde aveai voie sa creezi, sa te bucuri, sa cunosti, sa iubesti. Acum devine o fabrica in continua expansiune. O fabrica unde sufletele se transforma in programe cu algoritmi bine definiti, gata sa fie introduse in retea.
“Si totusi se invarte”…
Lumea este inca frumoasa, atat cat mai este!
Pe aripile avionului meu de hartie, o sa scriu: “ multumesc pentru aceasta vacanta pe Pamant! Aici, candva, am invatat eu sa iubesc!..”

 

sursa foto: internet

Sa-mi mai visez o data nemurirea


Sa-mi mai visez o data nemurireaAm ratacit o vreme pe drumurile umblate de-atatea ori, crezand ca voi gasi de data asta singura calea. Convinsa, inversunata, repetand formule bine stiute, invatate pe de rost, urmand aceeasi pasi, purtand in palme insa altfel de scanteiri. Prea blande sau prea vulcanice, pentru a deslusi calea lunga si intortocheata pe care doar tu ai priceput-o, ai simtit-o si care ti s-a dezvaluit din prima clipa.
Suntem aici de-o vesnicie, pregatindu-ne pentru eternitate. Am fost dintotdeauna desi, timpul ne ascunde mereu. Dupa ploi, dupa ninsori tarzii, dupa nopti adanci fara luna si mai ales dupa nerostiri. Cuvintele-au ramas uitate pe drumul dintre lumi si timpul s-a oprit uimit acolo unde incepe tacerea. Eu n-am stiut nicicand sa tac si timpul m-a purtat mereu de pe un tarm pe altul, prin valuri, prin furtuni pe care le-am cerut cu disperare, sa-mi potoleasca dorul, setea si nebunia de a nu gasi o urma de intoarcere acasa.
Cate necuprinsuri in ochii mei nerabdatori, cate maluri intinse sub talpile mele goale, toate mie, ofranda, pentru indrazneala de a le deslusi misterul, de a le zambi complice, stiind ca vor ramane acolo pentru alti cautatori si se vor da si lor, neobosite!
Am ajuns sa cunosc atat de bine toate calatoriile si destinatiile, toate caile si scurtaturile, lumile si visurile, incat as putea sa …devin ghid. Ce-ati vrea sa va sugerez pentru aceasta vacanta rezervata pe Pamant? Putina taina? O croaziera spre cunoastere? Va vand secretul fericirii? Nu, nu vi-l vand. O sa vi-l ofer gratis, insa nu stiu cati dintre voi isi mai doresc fericirea. Frustrarea este starea de spirit care se poarta zilele astea. Si putina depresie pentru un look total!
O, cat este de simplu! Totul se rezuma la un singur cuvant: imaginatie! Atata timp cat poti imagina, deja esti acolo! Oriunde ar insemna acolo. Imaginatia inseamna creatie!
Emerson, parca, spunea candva ca nu am putea crea, daca nu am putea imagina. Orice lucru care se poate imagina, se poate crea. Odata ce esti inzestrat cu abilitatea de a imagina, ai si forta de a crea. Altfel, la ce bun imaginatia?
Ce pacat ca eu nu pot gasi drumul…pentru ca de fiecare data m-am trezit pur si simplu acolo! Pentru ca mereu l-am imaginat impreuna…
Ma uimeste faptul ca din cand in cand mai cade cate-un inger…or fi cazut dintotdeauna insa n-am observat eu. De buna seama au si ei nevoie de-o vacanta. Cei mai rebeli, desigur.
Tu, inger ce tocmai ti-ai frant inaltarea peste dorul si dorinta mea, daca nu stii inca incotro sa te indrepti, vei vrea sa ne imaginam deopotriva acelasi drum, intr-o noapte fara luna? Sa-mi mai visez o data nemurirea, de Acasa…

 

sursa foto: internet

Vremea stiloului


jane readingAm trait vremea stiloului cu penita, umplut din calimara de sticla. Inca imi place scartaitul surd cu care lasa urme pe foaie. Parca altfel se insira cuvintele…Mai cu viata, mai pline de inteles si simtire. Le poti atinge, pricepe; le poti zambi. Le poti strange la piept si ascunde sub perna. Sa-ti umple visele.

Am pastrat cateva scrisori. Pe hartia ingalbenita, cuvintele sunt la fel de vii. Le-am tinut, cred, peste timp, pentru ca pur si simplu nu am putut sa le frang, sa strivesc acele nerostiri asezate cu drag.
Atunci nu mi-as fi inchipuit ca oamenii vor ajunge sa-si tasteze gandurile.carti, stilou
N-am mai gasit de mult emotia pe care o traiam cand primeam pe furis, intr-o pauza la scoala, ori inainte de a pleca spre casa, o bucata de hartie plina de randuri tremurate, vibrande. De cele mai multe ori o tineam ascunsa in buzunar,lipindu-mi palma de ea, sa o simt, sa nu cumva sa o pierd, pana ajungeam acasa, in camera mea. Acolo, ca in mare taina, inchideam usa, sa nu ma stie nimeni, si o desfaceam incet, asa cum deschizi un loz, sperand sa fie castigator. Usor, cuvintele se dezvaluiau doar pentru mine, ma mangaiau, ma dezmierdau, ma faceau parte din povestea lor…si parca auzeam penita scartaind pe foaie.

Acum vin toate reci si grele, pe email, pe telefon, pe facebook. Toate literele-s la fel, randurile se sufoca in acelasi tipar. Ca o armata ce marsaluieste in fata ochilor mei, pana la impietrire. In spatele lor se afla doar zgomotul ventilatorului unui calculator prea mult conectat la retea. Shut down! Vor fi si maine acolo, daca nu le dau delete. Dar n-or avea curajul sa se lase mangaiate, sa se mire de ingalbenirea hartiei si n-or sti sa umple vise.
Curand, cutiile de lemn pentru scrisori vor fi si ele doar povesti. Eu inca o deschid pe a mea, in fiecare zi, sperand ca voi trai din nou bucuria de a despaturi cu grija o bucata de hartie scrisa cu cerneala. Cu stiloul cu penita, umplut din calimara de sticla.

 

sursa foto: internet