un vas uitat


Motto: un vas uitat
înfometaţi de vraja
lui “a şti”
înghiţim instantaneu
tot ceea ce raţiunea ne serveşte.
amăgiţi,
amăgim la rândul nostru
cu umbra ideii de absolut;
uităm un lucru:
Atlantida s-a scufundat
sub ochii noştri.

un vas uitat navigă-n ceaţă, pe marea aspră, de granit,
cu vela mare răsturnată şi cu catargul amorţit.
de cart nu-i nimeni, să anunţe:”Pământ! Pământ, în depărtare!”
doar luna, prin perdeaua deasă, îşi cerne raza, cu mirare.

un marinar a scris odată, pe puntea astăzi putrezită,
cu-n cui, un nume de sirenă, ce-i apărea îndrăgostită
şi îi cânta de Atlantida, doar lui, din valuri înspumate,
cu voce albă, siderală, şi alge-n păr, noapte de noapte.

ea îi spunea de Thoth atlantul şi de tăbliţele-i smarald,
de-nţelepciunea din Amenti, ascunsă toată sub un fald,
îi promitea aeoni de viaţă şi timp întors în propriul pântec,
doar să coboare în adâncuri, urmându-i calea, după cântec.

“vei deveni copil-lumină şi vei gusta din nemurire,
când adormit tu vei renaşte, cunoaşterea-ţi va fi trăire!
şi ah…iubirea! de îţi pare că o pricepi acum, cumva,
o vei simţi doar când de-a-ntregul vei renunţa, la viaţa ta!

căci tot albastrul ce ‘nainte-ţi se-ntinde astăzi calm în zare,
nu-i decât biată amăgire a unui unui val purtat de mare.
ascultă deci! goleşte clipa, cea construită din suspine
adună-ţi pânzele neşansei şi lasă-ţi tâmpla, lângă mine.”

trinchetul scârţâie la prova şi cuibul rândunicii-i frânt.
se-aude ceaţa cum se lasă, pe arboretele înfrânt…
din artimon, doar amintire; un ciot la pupa, aplecat.
prin rămăşiţe scuturate, doar zburătorul stă legat.

pe punte, numele se şterge şi înfloresc corali sub ape.
cei ce acceptă îndrumarea, călăuziţi vor fi, de-aproape.
să fie ceaţa? vraja lunii? în larg, e linişte acum
şi crâsma plină, râde-n hohot:”e doar un biet pescar nebun!”

 

Sursa foto: internet

Anunțuri

adună-mă, la început de toamnă


adună-mă, la început de toamnă,adună-mă, la început de toamnă
în vers flămând…
hai, scrie-mă pe frunze
de sălcii despletite, tremurânde!
nu mă ştii scrie?
te ajută vântul
ce-mi poartă rugile, prin galben-arămiu.
încet…nu te grăbi, nu frânge rândul,
căci iarna e departe. nu-i târziu…
n-a fost nicicând, doar rugineşte-un ceas
şi scârtâie un secundar; a întristare.
prin alte lumi, iubirea-i fără glas
şi fără formă, nume, sau culoare…
cum mă cunoşti!
ştiu…mă vei scrie toată!
de la-nceputuri, până la sfârşit,
de ne-nţeles, ca într-o limbă moartă,
cenuşă, pe un rug desăvârşit.
ia cartea cea mai veche dinte cărţi,
cu foi îngălbenite de credinţă
şi pune-o frunză, două, la presat,
spre întelegere, simţire si fiinţă.

adună-mă, la început de toamnă,
şi scrie-mă pe frunze, mai curând…

 

sursa foto: internet

Imi pare…


obositã…de tristețea lumii…12065578_10153648037663766_7876962766536890120_n
atât! îmi pare
cã iubirea e doar un joc de cuvinte
aruncate într-o doarã,
când sufletele cautã „a înțelege”
cum e sã trãiești.
poți înțelege tabla înmulțirii
și algoritmul rețelei ce te face prizonier.
atât! îmi pare
cã suferința se simte!
cã iubirea se simte!
cã recunoștința se simte!
dar noi…căutãm sã înțelegem
și sã ne facem înțeleși.
te-ai gândit vreo clipã
cum mã îndoaie suferința ta,
pânã la descompunere?
cum îmi treci prin vene?
cum mã înalțã și mã adunã iubirea ta?
cum mã așeazã în luminã…
cum m-am frânt când m-ai ucis
în mintea ta, de atâtea ori…
nu caut sã înțeleg,
pentru cã am trecut de mult
de tabla înmulțirii
și de algoritmi.
eu ard,
cu parfum de mir și tãmâie,
pe altarul rece al unui vrãjitor rãtãcit
care și-a uitat descântecele
și sugrumã vibrația cuvintelor,
fixând margini infinitului,
cãutând sã transforme trãirea
în schemã logicã,
cu nebunia ultimelor puteri…

 

sursa foto: internet

îţi cer iertare


îţi cer iertare…ţie, mie, îţi cer iertare
căci nu ştiu altfel…nu mai ştiu
cum să mă-nchin, sau să mă aflu,
cum să mai cer, ori să mai fiu.

mă dor castanii arşi de soare,
din drumul meu; mereu acelaşi drum,
nepăsător la jertfe şi la patimi,
la fel de însetat de dor e şi acum.

o să-mi aştern credinţa drept ofrandă
în faţa ta, în faţa mea, ca-ntotdeauna.
aştept din nou, în taină, izbăvirea
şi-o altă viaţă, care mi-e totuna.

că m-ai găsit, că încă mă vei pierde,
îţi cer iertare şi iţi mulţumesc!
mă vei culege-n urma, cu o vrajă,
şi îmi vei spune iarăşi, să iubesc.

 

Sursa foto: Internet

Cu vãl de vrajã nouă


cu vãl de vrajã nouã, mă învelesc în noapteCu vãl de vrajã nouă
și ploaia îmi ascunde descântecul târziu.
e prea aproape clipa și cerul mi se zbate,
sub ropote de gânduri șoptite în pustiu.

mã chemi și-a ta chemare îmi redeschide calea,
spre inima-ți flămândă de dragoste și vis;
te știu cum știe valul că una e cu marea,
când strigi cu glas de înger, cãzut din Paradis.

îmi pregãtesc altarul. ca jertfă, praf de stele
și nuferi albi din lacul cel tulbure de dor.
tu strângi în palme patimi – eu desenez cu ele
un cerc de foc pe trupu-ți împovărat de zbor.

prin vene-ți ard dorințe…hai, aflã-mã, mã simte!
cum simți pe buze vântul, purtând numele meu.
adunã-mã în tine, mã soarbe de cuvinte,
sã-mi fii izvor de viațã, credință sã-ți fiu eu!

 

Sursa foto: Internet

Zero limite


e parcă prima dată când mi te arăţi,zero limite
deşi te ştiu de-atâtea clipe suspendate!
ţi-am fost uitarea frântă printre cărţi,
mi-ai fost abis şi dor şi sfântă trinitate.

te-am căutat cu-atâta-nfrigurare,
pe fiecare cale ce mi s-a deschis.
cum te-am strigat, prin ceruri şi pe mare!
când am plecat, şi Raiul s-a aprins!

m-am înfrăţit cu demoni şi cu îngeri,
deopotrivă le-am hrănit credinţa
cu viaţa mea, cu jurăminţi şi plângeri
în Paradis şi Iad mi-am transformat fiinţa!

dar mi-ai venit din neagra depărtare,
m-ai sfâşiat, m-am întregit în tine!
prea multe lumi au încăput în zare
şi toate şi-au cernut iubirea peste mine.

mă sufli tremurândă în lumină
când numele-ţi pe buze-mi se desface.
cum îmi zâmbeşti!… privirea ta m-alină,
sunt zero limite, e astăzi şi e pace!

Biet suflet, de cand n-ai mai iubit?


Biet suflet, de cand n-ai mai iubit 1Pare-se ca iubirea asta-i saracie mare, boala crunta si tot un necaz! Fereasca Sfantu’ sa mai iubeasca cineva in ziua de azi ca-l paste tot amarul! De la Octavian Paler si Cioran (pentru care, de altfel, am toata consideratia), pana la Poptamas( fara urma de indoiala idolul frustratilor ever), se umple lumea (virtual, ce-i drept) de “aviz amatorilor!”

“ Iubirea e un sarut furat, un zambet inocent, o imbratisare patimasa…si un suflet smuls din piept” (O. Paler).

Au! Uite, cu toata smerenia in fata lui Octavian Paler, imi permit sa nu fiu de acord!

Iubirea e atunci cand sufletele ajung Acasa, cand simti lumina si devii una cu ea, cand nu mai ai nevoie sa vezi si sa auzi pentru a intelege, cand nu mai cauti raspunsuri pentru ca nu exista intrebari. Un suflet smuls din piept e doar neputinta! Restul e chimie.

“A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta, putini stiu sa iubeasca.” ( E. Cioran)

Aham…Acelasi Cioran spunea ca “toate marile au gustul inecului” si ca “ ne nastem ca sa murim, acesta este adevarul crud al existentei noastre”. Apai omule draga, eu stiu ca am venit aici ca sa traiesc asa cum m-oi pricepe mai bine, sa cunosc( si sa ma cunosc), sa creez, sa devin, sa iubesc! Insa pentru un om care a trait o viata cu gandul la moarte, e o definitie “buna” a iubirii. Macar il mai trezea din amorteala si “luciditatea” cu care isi astepta sfarsitul.

Poptamas nu merita dezbatut!

Asa ca, te intreb eu, pe tine biet suflet, de cand n-ai mai iubit?

Lasa chimia si sfarseala fara margini!

Iubire! Iubire cand ai simtit ultima oara pe Pamant? Sau macar o amintire a Ei?

Nu nevoia de a avea, de a subjuga, de a transforma, de a incerca sa pricepi, de a te simti confortabil.

Nu nebunia, nu agonia, santurile facute si parul smuls din cap, nu intrebari fara sens.

Nu dorinta, nu sete, nu hormoni, nu sufocare.

Iubire!

Biet suflet, de cand n-ai mai iubit 2Bucuria de a te simti viu, de a te mira de maretia cerului si nimicnicia ta, de a te opri dintr-o data si a inchide ochii in drum spre brutarie pentru a te patrunde de aerul rece al iernii si a-l lasa sa-ti strabata intreaga fiinta, sa te infioare, sa te faca sa zambesti si sa-l respiri si mai adanc!

Bucuria de a-ti aminti urma fina a parfumului, drumurile catre oriunde, fiecare cu secretul sau initiatic, fiecare incercand sa pregateasca momentul adevaratei calatorii a sufletelor spre lumina.

Cand te-ai trezit ultima oara in noapte pentru a te ruga cu lacrimi de fericire, multumind ca asa mic si neinsemnat ti-a fost dat sa traiesti atat de intens, sa simti cu toata simtirea si dincolo de ea, sa ajungi atat de sus, sa-ti depasesti conditia muritoare pentru a afla gustul dumnezeirii?

Cand te-ai infiorat ultima oara la amintirea clipelor in care nu reuseai sa-ti deschizi pleoapele pentru ca sufletul tau inca zabovea in lumina, in desprindere si abandon – de tine, de frici, de neputinta?

…Sa ajungi sa crezi ca ai trait viata de apoi in viata asta si sa-ti ramana doar sa te rogi pentru fiinta care a reusit sa te intoarca la divin, sa-ti arate drumul, sa te duca Acasa, sa te lase sa respiri in voie Iubire, fara a-ti tulbura perfectiunea.

Daca ai ajuns aici, suflete, inseamna ca ai iubit si nu ai cum sa vorbesti despre suferinta si deznadejde. Doar despre dumnezeire. Si asta ramane. Pret de-o eternitate!

Si ca sa fiu in rand cu lumea, din seria “aviz amatorilor”:

“ Iubirea functioneaza in mod diferit in minti diferite. Pe nebun il lumineaza, iar pe intelept il orbeste” (John Dryden).

 

sursa foto: internet