DORINTA (DE)CADERII


DORINTA (DE)CADERIIAm vrut sa cobor. Sa ma cobor…si sa ma pierd in matrice. Sa uit de lumina, de taceri, de magie, sa imi aud caderea si sa ma apese cuvintele, macar o vreme.

Am trecut cu usurinta dintr-o parte in alta, impinsa de o dorinta fara margini. O dorinta izvorata din revolta si iubire strivita, ca o foaie de hartie ce-o strangi ghem in mana, dupa ce-ai umplut-o de randuri, realizand ca-s asternute-n van.

Da! Trebuia sa simt reteaua. Sa o las sa ma stranga pana la ultima suflare, sa-mi prinda la spate palmele fierbinti si sa ma soarba de lumina. Asta imi doream cel mai mult.

Si-am lasat strigatul sa iasa din mine si ochii mi i-am transformat in vapai, sa subjuge si sa se lase subjugati de catre primul inger cazut iesit in cale.

M-am lasat tarata in abisul nesfarsit, ca in uitare, acoperita, dezlantuita, arzanda, ca si cum ar fi fost ultima zi a tuturor existentelor mele.

I-am simtit suflarea calda, sufocanta, atat de diferita de prospetimea rece a ghetii, urletul nerabdarii de a ma patrunde si a ma desface fasii, de a ma supune. Lumina ma chema inapoi dar dorinta de a ma afunda era prea mare. Cu mult prea mare. Voiam cu toata fiinta mea sa fiu acolo, ingropata de cuvintele intregi si pline, de intrebari ce asteptau raspunsul meu rostit cu sfarseala, cu uimire, cu glasul pe care nu credeam sa-l am.

Pentru prima oara, imi placea drumul inapoi, pentru prima oara uitam de inaltare, de calea spre “Acasa”.

Rugaciuni si blesteme ajunse totuna, ochi negri de demon sfredelindu-ma, energiile fierbinti ale pamantului care ma absorbeau trecand prin mine, facandu-ma farame…toate imi strigau sa vreau mai mult si mai mult, pana sa ajung sa uit de mine si de cale.

Sunt inca in matrice.

Stiu ca deja praful se asterne peste drum, insa voi ramane o vreme. Cu ochii vapai. Sa ma satur de cuvinte si sa ma doara caderea.

sursa foto: internet