ego sum qui sum


ego sum qui sumego sum qui sum

verdele inimii îmi separă lumile
între care respir. e bine!
sunt exact cine vreau să fiu,
ca într-un tablou al lui Hieronimus
în care emoția
se cuantifică prea târziu.

pesemne am reuşit să înşel
întreaga suflare. şi scribii
care-ți pătimesc în umbra minții,
ascuțind creioane la ambele capete,
cu nebunie, invocând toți sfinții.

eşti prea obosit să mă scrii
cu mâna ta. ştiu…
m-ai exila acolo, printre rânduri,
să mă trăieşti sub toate formele
şi-apoi să mi te ştergi din gânduri.

pentru că
sunt exact cine vreau să fiu,
ca într-un tablou al lui Hieronimus
în care dorințele
se cuantifică prea târziu…

Anunțuri

linia vieţii


 

linia vietii

linia vieții îți trece prin vene
inundată de sângele neființelor
ce se hrănesc cu bucăți de suflet-
linia vieții îți coboară prin inimă
nod după nod
şi cruce după cruce,
ca un fulger renegat de lumină
ce-şi ascunde strigătul
în cea din urmă trăire pe Pământ
după atâtea zbateri între lumi.
dimineața cuvintelor rădăcină
străpunge cadranul opac al secundelor
adunate la întâmplare
între primul sunet şi ultima nerostire.
unde eşti?
un altul te strigă
de dincolo de zid,
închinând țărânii durerea palmelor
născătoare de linii întrerupte.

 

deschid muzeu


deschid muzeu cu dimineți exilate pe Pământ1935544_10154017974498766_2578451089375680468_n
pentru îngeri căzuți şi nu numai,
pentru sunete pierdute de cuvânt
deschid muzeu, cu pietre de mormânt.

ghizi pe jumătate întregi, lungiți pe trepte de ceață,
vor îmbăta turişti cu apă sfințită-‘ntre lumi
lăsați-vă umbrele în tablouri – viață,
cu rame de suflet, conservate în gheață.

păşiți-vă goi pe teama de zbor
cu clipa cea scurtă în palme ca taxă,
restaurăm aripi înfrânte de dor,
alegeți o mască! vă dăm câte-un rol.

închin muzeu prezentului trecut,
damnat ideii de „a fost odată”.
ştiu! timpul îngheață viitorul tăcut..
e astăzi târziu, exponate de lut!

dincolo de clepsidră


dincolo de clepsidrădincolo de clepsidră
nisipul se lasă mângâiat de iertări
pentru toate curgerile în zadar
şi funiile legate de încheietura mâinilor.
dincolo de clepsidră
aripile se întind fără urme de praf,
albastru myosotis, conservat în geana lui Horus
de la ultimul zbor pe Pământ.
– „hai să fim albaştri”, mi-ai spus
şi cuvintele tale curgeau luând forma
treptelor de piatră aşezate în spirală.
– să fim!
şi cuvintele mele curgeau luând forma cuvintelor tale.
culoarea asta se naşte doar
strivind agate şi smaralde
între scoarță de copac şi iarbă udă,
dincolo de clepsidră..

mai trece-ți, neviață, iarna


mai trece-ți, neviață, iarnamai trece-ți, neviață, iarna
prin părul meu cu miros de ceață,
rosteşte-mă pe toate numele
înrănite pe cioburi de aripi,
întreabă-mă: cine eşti? cine?
coboară-mă
în rugă de înger căzut
şi scoarță de copac îmbrățişată
cu strigăt de dor.
curge-voi prin toate nelumile
până la înfăptuire.

îmi taci şi ştiu…


îmi taci şi ştiu…îmi taci şi ştiu...
mă desenezi în taină,
desculț, ca într-un templu părăsit,
în care doar iubirea se închină
şi verdele, în piatră încolțit.
îți tac…mă mir
cum fluturi se aşază
în palmele-ți deschise către cer,
ca într-o rugă nerostită încă…
de unde vii? aş îndrăzni să sper
că îmi vei contura şi o fereastră,
prin care să privesc în lumea ta,
din necuvânt, spre început de viață.
adună-mă…cât timpul va mai sta.
să-mi pui dorinți în vene, şi culoare,
în ochi să-mi ardă veşnic focul viu,
trezeşte-mă, la naştere de lume..
să nu mai taci! hai, lasă-mă să-ți fiu!

aşa iubind


aşa iubind, îţi mai şoptesc o mantrăaşa iubind
şi-mi scriu adânc, în palme, jurăminţi.
fac legământ, cu iarba încolţită-n piatră,
şi port din nou veşminte de dorinţi.

aşa iubind, tu pregăteşte-mi calea;
închină-mă arzândă pe pământ,
să mă-nfioare vântul şi iertarea,
cât îţi aduni suflarea, în cuvânt.

se frânge-n pumni tărâna, printre frunze,
foşnesc secundele rămase între noi;
suntem idei, imaginaţi pe pânze,
trăieşte-ne, acum…pe amândoi!

aşa iubind, cu ochii tăi aş plânge,
cu inima-ţi bătând în pieptul meu,
şi toate vieţile în mine ţi le-aş strânge;
aşa să îmi ajute Dumnezeu!

 

Sursa foto: Internet

nu încă…


nu incasă nu clipeşti…nu încă! dă-mi iertare…
divinul mă adună-n ochii tăi,
văd lotuşi înflorind în depărtare
şi-mi pleacă vieţi, din sufletul văpăi.

prin palme-mi trec furtuni de ani-lumină,
mă recunosc şi-mi par necunoscută,
atâtea lumi prin vene îmi suspină,
atâţia sori…şi încă-ţi stau, tăcută.

mă plângi deja? cum mă goleşti de tine
şi cum se zbat cocori, strigând, în zbor!
în cer, ni-s aripile îngerilor pline
de-aducere aminte, izbăviri şi dor.

 

Sursa foto: Internet

un vas uitat


Motto: un vas uitat
înfometaţi de vraja
lui “a şti”
înghiţim instantaneu
tot ceea ce raţiunea ne serveşte.
amăgiţi,
amăgim la rândul nostru
cu umbra ideii de absolut;
uităm un lucru:
Atlantida s-a scufundat
sub ochii noştri.

un vas uitat navigă-n ceaţă, pe marea aspră, de granit,
cu vela mare răsturnată şi cu catargul amorţit.
de cart nu-i nimeni, să anunţe:”Pământ! Pământ, în depărtare!”
doar luna, prin perdeaua deasă, îşi cerne raza, cu mirare.

un marinar a scris odată, pe puntea astăzi putrezită,
cu-n cui, un nume de sirenă, ce-i apărea îndrăgostită
şi îi cânta de Atlantida, doar lui, din valuri înspumate,
cu voce albă, siderală, şi alge-n păr, noapte de noapte.

ea îi spunea de Thoth atlantul şi de tăbliţele-i smarald,
de-nţelepciunea din Amenti, ascunsă toată sub un fald,
îi promitea aeoni de viaţă şi timp întors în propriul pântec,
doar să coboare în adâncuri, urmându-i calea, după cântec.

“vei deveni copil-lumină şi vei gusta din nemurire,
când adormit tu vei renaşte, cunoaşterea-ţi va fi trăire!
şi ah…iubirea! de îţi pare că o pricepi acum, cumva,
o vei simţi doar când de-a-ntregul vei renunţa, la viaţa ta!

căci tot albastrul ce ‘nainte-ţi se-ntinde astăzi calm în zare,
nu-i decât biată amăgire a unui unui val purtat de mare.
ascultă deci! goleşte clipa, cea construită din suspine
adună-ţi pânzele neşansei şi lasă-ţi tâmpla, lângă mine.”

trinchetul scârţâie la prova şi cuibul rândunicii-i frânt.
se-aude ceaţa cum se lasă, pe arboretele înfrânt…
din artimon, doar amintire; un ciot la pupa, aplecat.
prin rămăşiţe scuturate, doar zburătorul stă legat.

pe punte, numele se şterge şi înfloresc corali sub ape.
cei ce acceptă îndrumarea, călăuziţi vor fi, de-aproape.
să fie ceaţa? vraja lunii? în larg, e linişte acum
şi crâsma plină, râde-n hohot:”e doar un biet pescar nebun!”

 

Sursa foto: internet

nu e de-ajuns…


nu e de-ajuns cât mă prefac în carte,nu e de-ajuns
să-mi scrii pe pagini goale răni de gând.
îmi torni furtuni, cu slove apăsate,
mă descompui pe alb, rând după rând.

nici nu mai ştiu să fiu, ce-am fost odată,
te joci mereu, cu întregirea mea.
mă tot citeşti, adaugi o erată,
te miri, mă mir şi eu, cum sunt a ta…

pui semne frunze, aripi răsturnate,
ascuţi creioane-n fluturi de cristal
şi mă deschizi din nou, la jumătate,
cu vuiet lung de val, lovit de mal.

dar nu-i de-ajuns cât mă prefac în carte!
m-ai scrie şi pe scoarţă de copaci,
să îţi rămân citită-n iarbă…parte
din răvăşirea iernii, printre crini şi maci.

o să mă laşi apoi pe-un raft de stâncă,
uitată, cât îţi mai culegi tăceri.
cu Horus strajă,-n linişte adâncă,
îmi pleci şi-mi vii mereu, de nicăieri.

fugi iar cu foi din mine, cu fragmente,
ascunzi în palme fire de cuvânt,
mă tot refaci, din patru elemente,
mi-eşti foc şi apă…aer şi pământ!

 

Sursa foto: internet